ABC- ul



Primul pas este conștientizarea observării.
Nu este un pas ușor, necesită reamintire constantă pentru că puterea obișnuinței este mare. Dar, cu puțin efort, reamintirea se petrece de la sine, pentru că activitatea de observație este proprie conștiinței. Observarea este deja prezentă dar nu este știută, nu este conștientizată această latură a ființei. Practic, toate metodele, căile meditative, de introspecție, evidențiază și revelează latura de martor a conștiinței : nu ești ceea ce observi, nu ai cum să fii ceea ce percepi.
Treptat, distincția dintre formele și manifestările acestora și ceea ce este martor lor, devine din ce în ce mai evidentă. Lucrurile nu se petrec instant, trebuie timp, tot în timp și tot prin repetiție ai învățat că ești un cuvânt, un gând.
Ceea ce întreprinde acțiunea de reamintire este tot un gând și acest lucru trebuie bine înțeles: ceea ce observă gândul este tot un gând. Gândul că sunt numele corpului, devine gândul care observă corpul cu simțurile sale, gândurile fie bune , fie rele, stările plăcute sau nu , emoțiile pozitive sau negative, sentimentele înălțătoare ori nu și, implicit, lipsa acestora. Experiența prin care este conștientizată latura de martor a ființei, se sfârșește când gândul martor devine conștient de propria esență, de propria sursă, de conștiința din care s- a ivit.
Această experiență face ca tot ceea ce este ulterior perceput să fie recunoscut ca fiind conștiința și este un proces de maturizare prin care existența se revelează, valuri de iluminare apar și profunzimi nebănuite ale conștiinței se prezintă , rafinând ființa.
Sunt zorii unimii, dar nu este unimea, aiici, manifestarea se petrece tot în sensul dualității, pentru că și aceasta este o etapă, conștiința fiind și devenind din ce în ce mai evident un obiect al unei conștiențe, al unei “ știiri “. Ochiul vede, dar nu știe ce vede. Ceea ce decriptează informația percepută de ochi este altceva. Conștiința este ochiul ce percepe toate câte sunt sau când nu sunt, că nu sunt, dar ceea ce știe de existența percepției ori lipsa acesteia este altceva, este conștiența.
Când experiența conștienței este trăită, abia atunci ființa se extrage din dimensiunea dualității pentru că tot ceea ce este e conștiență. Și acesta este un proces care necesită timp.
Apoi.., mai este doar un pas până la uimirea finală.
Viteza cu care se petrec aceste secvențe de transcendență este direct proporțională cu poziționarea cât mai profundă în conștientizarea relației subiect- obiect: dacă este perceput = nu sunt, dacă se petrece = nu sunt, dacă simt = nu sunt, dacă nu se petrece.., nici asta nu sunt.
Orice este, nu sunt!
Tot ce nu este, nici asta nu sunt!